Drumul cu dor

Acum 15 ani. Primavara, vacanta de Paste. Varu-meu tocmai ce-si luase prima lui masina, o dacie alba. Facea ture prin oras, si se gandeste – hai ca tot trebuie sa o ducem pe Bianca la tren, mergem pana la Caransebes. Ne urcam noi in masina, luam ceva bere, incepem sa ascultam muzica rock la maxim cu geamurile deschise.
La iesirea din Resita ne gandim ca trenul trece si prin Lugoj, asa ca il pot lua si de acolo. Schimbam directia in ritm de bas.
Ne invartim putin prin Lugoj, mergem si la bunica lui, ne dam cu totii cuminti, seriosi si sobri, mai ales baietii. Bunica lui varu-meu, precum bunicile – ne face o papara rapid. O mancam pe nerasuflate si apoi plecam din nou sa prindem trenul. Aveam o misiune.
Dar din Lugoj ce ne gandim? Hai sa-l luam din Caransebes, asa mai putem sa mergem cu masina si cu pletele in vant, vorba vine , pe vremea aia toata lumea era (inca) tunsa periuta.

Urmatorii 15 ani am mai prins de multe ori trenul spre Bucuresti din Caransebes. Au urmat cativa ani intensi, vacante si experiente frumoase cu gastile de “a-normali” pe langa care am avut bucuria sa ma alatur din cand in cand. Din ce in ce mai rar spre deloc in ultimii ani insa…

Pana astazi. Acum cateva saptamani, dupa o reconectare frumoasa cu prietena mea, ma hotarasc ca a venit timpul sa-mi infrunt fricile si proiectiile din urma cu 15 ani, si astfel sa inchid cercul.
O intreb daca ma primeste cateva zile la ea, pentru ca vreau sa vin in Resita sa fac o mica pomenire pentru bunici si pentru mama.
Ea spune ca da, eu ma gandesc si razgandesc de zeci de ori, ma duc, nu ma duc, dar de ce ma duc? Fac coliva, nu fac? Mi-e frica, daca se arde, daca pleaca durerea din piept…
“Femeile” din familie se mobilizeaza cand afla de intentia mea, cauta retete de coliva, cumpara arpacas, imi explica ritualul. Ce mai, ma pregatesc sa intru in randul adultilor… Ma duc sa-mi pomenesc mortii. Ce conteaza ca timp de 15 ani i-am jelit pana m-am impietrit?!

Ajung in Resita intr-o dimineata innorata. Gasesc pretexte, ma dau ocupata, lucrez pana la epuizare, dar sistemul de suport era activat, nu mai am scapare. Ne-apucam sa facem coliva dupa reteta cosmeticienei, care ne transmite si ingredientul minune – lamaile.
Facem coliva pas cu pas dupa indicatii. Nu mai tin minte de frica? Sun, indicatiile se transmit precis. Tot ce mai sper este sa se arda in timp ce eu ma focusez pe un proiect, orice numai pe fric= coliva nu. Dar ghinion, coliva nu se arde, sistemul de suport functioneaza, vikingul desi nu stie ce-i cu ritualul acesta, il sprijina cu religiozitate si amesteca timp de 45 minute arpacasul din oala.

A doua zi coliva e gata pregatita. Sun rudele si ma duc sa impart. Se implinesc 15 ani de la drumul din dacia alba. Pe seara coliva isi face loc langa un ceaun cu varza, dupa un hike mic pe Chei. Ploua, ploua mult ca si in seara aceea.

A treia zi pe la pranz reiau drumul cu masina spre Caransebes, ca sa prind acelasi tren care ma intoarce “acasa”. Cu alti oameni, aceeasi muzica si multa bucurie in suflet. S-au dus fricile. Ii povestesc pentru prima data prietenei mele despre drumul in dacia alba. Zambeste politicos, nu intelege ce e asa de special.

Epilog

Trenul ajunge dimineata in Bucuresti si ma duc acasa sa dorm. Peste 2-3 h vine tata la mine si ma intreaba daca vreau sa merg sa o vad pe mama la spital. Imi acopar capul cu perna morocanoasa, ii spun ca vreau sa dorm, si ca ma duc la mama dupamiaza. Vine pranzul, vine seara, vine ora 23. Suna telefonul. Mama tocmai a murit.

Mama, acum pot sa fac drumul acesta cu tine, pentru ca tu esti in mine si in sfarsit s-a inchis cercul. Bucuria si zambetul au revenit. Sa fie primit!
Multumesc dragii mei ca m-ati insotit in drumul acesta astazi, alaturi de voi a pierit frica.

Urmatorul Pas

Vineri 22 aprilie, de la ora 18.30, la Hotel Ambasador, Bucuresti, Asociatia Exista viata dupa doliu organizeaza un concert caritabil pentru a strange banii necesari Taberei Dorului, un eveniment de 5 zile in care copiii si tinerii care au pierdut un parinte, precum si parintii singuri după pierderea recenta a partenerului de viata creeaza amintiri frumoase si de neuitat alaturi de alti oameni care si ei simt dor.

Drumurile dorului

2 thoughts on “Drumurile dorului

  • April 14, 2016 at 9:14 pm
    Permalink

    superb text. inaltatoare sentimente.

    Reply

Tu ce părere ai despre subiect? What's your opinion on the subject?

%d bloggers like this: