leaota3Prima iesire pe munte cu cercetasii a fost in perioada dintre Craciun si Revelion a anului 1997 in masivul Leaota.

 Comunicarea cu parintii 
Ne dam intalnire la ora 6 in Gara de Nord la Casa de bilete clasa I. In dimineata aceea ne strangem peste douazeci de adolescenti, liderii nostri Andrei si Andu, si inca doi prieteni de -ai lor care urmau sa ii ajute in excursie.

Andrei discuta cu parintii ultimele detalii, le spune ce urmeaza sa facem, cu ce tren ne intoarcem. Pe atunci interactiunea cu parintii parea mai simpla pentru liderii ( voluntarii adulti care livreaza programul educativ) de cercetasi, pentru orice animatori de activitati socio-educative probabil… Parintii mei cred ca stateau de vorba cu Andrei pentru prima oara, de acord parental* nu se auzise pe vremea aceea niciunde, iar de mobil nici atat; ai nostri se bazau ca ne va fi dor de ei si ca ii vom suna candva de la un telefon public. Aveam sa aflu odata devenita eu insami coordonator de activitati ca primirea unui carnetel de camp/de activitate inainte de principalele iesiri era nu numai rarisim ci aproape neauzit in acea perioada.

Drumul

Apoi, pe patrule, insotiti de cate un lider  –  acum vad lucrurile si organizarea activitatii, atunci doar ne-am luat rucsacii si am pornit spre peron. Ne urcam intr-un vagon de personal vechi si cu gheata pe jos. Avea sa se dezghete pana la destinatie, iar eu aveam sa ma obisnuiesc cu personalul, principalul mijloc de transport spre munte pentru urmatorii ani. Pe tren, Andrei ne propune sa cantam ceva, si sa ne scoatem carnetelele de camp care aveau la final o sectiune de cantece de munte. Ne strangem noi mai multi in spatele vagonului si incepem sa cantam una alta, ba la un moment dat chiar sa jucam pe Tigancusa.

Coboram in gara Fieni, cumparam ultimele alimente, le impartim prin rucsacii care pareau mai goi, si apoi o luam spre iesirea din oras. Pornim pe un drum comunal, pe Valea Ialomicioarei apusene, care dupa ceva vreme continua cu unul forestier. Si mergem noi pe drumul acela, si tot intrebam cat mai avem, iar raspunsul venea impertubabil: stati ca inca n-am ajuns la padure. Si ajungem noi la padure si la rascruce, si incepem urcarea. Si incepe Golgota, fiecare in ritmul lui, ne oprim, continuam si tot asa. Mersul in monom, ritmic, cu pauze programate sunt perfect descrise in manualele montane, dar pentru gloata noastra orice recomandare teoretica era in zadar pe panta aceea. Dupa vreo 40 minute ne oprim pentru o pauza de masa. Ne veselim, ne relaxam, si iar incepem sa urcam. Cu stomacul plin, pare si mai greu urcusul si incepe redistribuirea rucsacilor, a conservelor si brusc rucsacii unora devin mult mai grei.

Cazarea

Intr-un sfarsit ajungem si la cabana Leaota. Ne lasam noi rucsacii, ne asezam la masa din fata, iar Andrei si Andu se duc in cabana ca sa discute de cazare. Apoi intram si noi si urcam la etaj. In camera din dreapta, cea mai mare, ne zic ca e mai bine sa nu stam pentru ca se incalzeste mai greu si oricum nu e bec. Si poate avem lumina doua trei ore seara, cabanierul va conecta cablurile la motorul tractorului. Helllooo – Mama unde am ajuns? Asa sunt cabanele? Distractia continua si in camera. Frig, gheata la geam si 4 priciuri. Ne alegem noi cat de cat democratic locurile de dormit, mancam, si apoi iesim afara pentru primele activitati.

Activitatile in natura pe patrule

Primcode_carrea activitate mare se desfasoara in jurul cabanei si tine cateva ore, si este vorba despre un Treasure Hunt, joc clasic cercetasesc, realizat cu posturi si mesaje codate. Tipul de mesaje codate folosea ceea ce in franceza se numeste Le Code Carre. Plecam fiecare patrula la intervale de cate 10 minute pe traseu.  La primul punct primim – povestea jocului ( cadrul imaginar) prin mesaj codat – obiectivul sa descoperim ce scrie. Apoi treptat, de la un punct la altul, ajungem sa descoperim imprejurimile cabanei, sa invatam cateva notiuni de baza despre istoria cercetasiei  ( informatii clasice despre Fondatorul Miscarii Scout lordul Baden Powell, despre primul camp de cercetasi de pe insula Brownsea, cate ceva despre istoria autohtona), identificam o parte din flora Masivului Leaota, descoperim o stana parasita in spatele cabanei. Trec asa cateva ore bune, si pe inserate ne intoarcem in camera noastra pentru cina.

A doua zi ne pregatim de dimineata pentru un hike de iarna spre varful Leaota. Mancam, ne pregatim rucsacii cu merinde si cateva obiecte necesare – trusa prim ajutor, lanterna, sosete de lana – si ne echipam corespunzator. Ocolim cabana si apoi incepem urcusul. Trecem de stana descoperita cu o zi inainte si apoi incepe o noua experienta: inaintam incet, in zapada pana aproape de genunchi, pe urmele facute de doi lideri care deschid drumul. Peste o vreme si cateva sute de metri parcursi incepe sa bata vintul. Apa colcaia la propriu in bocanii mei Clujana de care fusesem tare mandra, inca un mit spulberat. Mergem noi ce mergem asa, raman mai in urma, din ce in ce mai multi incep sa cedeze cate putin. Liderii decid sa facem o pauza, luam o gustare, analizam situatia fiecaruia dintre noi – cine a luat apa in bocanci, cine nu, cui ii e frig, cine mai poate continua. Facem pe loc un mic adapost cu cateva foite de cort/ pelerine de ploaie mai groase si cativa ne adapostim acolo. O parte mai mare decid sa continue urcusul spre sa si spre varf. Mai mult de jumatate ajungem pana in varf.  La coborare se risipesc norii, incepe sa se vada si Piatra Craiului, fruntile se descretesc, scoatem aparetele foto din rucsaci si incepem sa facem fotografii.  Petrecem asa mai bine de o ora, apoi incepem sa coboram spre cabana. Ne punem la uscat hainele si bocancii, iar fiecare centimetru patrat de soba se negociaza asiduu intre noi. Mancam si seara trece linistit cu cantece de chitara si voie buna.

“Prim-Ajutor” si sprijin adult

In timpul noptii ma trezesc cu o senzatie acuta de voma, cobor in fata cabanei, ma mai linistesc, ma intorc mi se face rau din nou… Andrei vine cu mine, pana la urma se face taraboi, se trezeste toata lumea. Incepe sa imi creasca febra, nu prea mai stiu ce se intampla. Imi amintesc ca ceilalti cercetasi au facut focul in alta camera si s-au mutat acolo, si cu mine au ramas Andrei si Stefan in noaptea aceea si a doua zi. Mai stiu ca am facut febra destul de mare, ca mi-au dat antitermice.  Pe la pranz a doua zi a venit unul dintre cabanieri si mi-a facut frectie cu otet la maini si picioare, mi-a pus comprese umede pe frunte. Mai mare “prostie” ca aceea nu vazusem pana atunci – insa dupa ceva vreme mi- a scazut febra si spre seara eram mult mai bine.

Jocuri

Seara am stat cu totii la povesti, am facut cateva jocuri de cabana, jocuri pe care le-am invatat pentru prima data la cercetasi iar apoi le-am folosit in multe dintre activitatile ulterioare. De-a lungul timpului le-am descoperit prezentate ca fiind noutati de catre alti formatori, desi erau clar copy/paste din materiale cercetasesti publicate de organizatii cu traditie. O resursa buna pentru jocrui este baza de date a The Scout Association din UK destul de cunoscuta printre voluntarii cercetasi.

In loc de concluzie

A doua zi am facut drumul inapoi spre casa, fara febra alaturi de ceilalti cercetasi. I-am spus atunci lui Andrei ca este pentru prima data in viata mea cand racesc si imi trece intr-o zi si o noapte, pana atunci pe mine racelile/virozele ma tineau in pat cateva zile bune, uneori si o saptamana. Peste ani am realizat ca aceea a fost ultima mea raceala mare din adolescenta, pe masura ce am inceput sa ies mai mult in natura, sa-mi petrec weekendurile pe munte, verile in camp am devenit mai sanatoasa si mai plina de viata. Atunci, in Leaota s-a produs o schimbare.

 

 

 

 

 

 

Prima iesire pe munte – Cabana Leaota
Tagged on:             

Tu ce părere ai despre subiect? What's your opinion on the subject?

%d bloggers like this: